Prin întunericul pădurii (partea I)

Dacă doriți să amplificați atmosfera acestei povești, vă las mai jos coloana sonoră pe care am scris. Lectură plăcută!

Mirosul pământului, îmbibat de ultima ploaie și de răcoarea nopții, este primul care îmi inundă nările, făcându-mi întreg trupul să se trezească din starea de inconștiență în care am fost captiv cine știe cât timp.

Deschid mahmur ochii și simt cum luminițele stelelor îmi înțeapă corneea. Luna plină este și ea acolo, revărsându-și razele portocalii peste coroanele de copaci ce se profilează deasupra mea, înghițindu-mă în abisul de vegetație și întuneric.

— Deci sunt într-o pădure…, murmur eu confuz.

Mă ridic ușor, însă amețeala mă cuprinde instant și mă chinui să nu mă prăbușesc. La câțiva centimetri distanță, descopăr o lanternă, mult prea curată pentru a fi un simplu obiect aruncat la întâmplare prin pădure. Inițial, evit să o ating, sperând că amprentele celui care a amplasat-o acolo special pentru mine să mai fie încă acolo. Însă renunț rapid la plan și apuc obiectul, pornindu-l și folosindu-mă de lumina produsă de acesta pentru a mă orienta prin întunericul copacilor.

După ce merg câțiva metri, descopăr o potecă îngustă și prăfuită. Nu mă pot hotărî în ce direcție să o apuc, dar bănuiesc că orice alegere aș face, tot o să ies din pădure. Așa că încep să merg…

Memoria nu mă prea ajută în aceste momente, dar tot fac un efort pentru a mă concentra să aflu ce naiba s-a întâmplat și ce caut eu aici. Brusc, o sclipire de moment îmi acaparează mintea, făcându-mă să uit preț de câteva clipe de groaznica durere de cap. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc ești… tu. Oh, da… Îmi amintesc vag sunetul vocii tale, aflat de cealaltă parte a apelului, atunci când m-ai sunat. Habar nu am câte ore au trecut de atunci. Încă îți pot simți neliniștea din fiecare cuvânt rostit de tine în momentul în care spuneai că trebuie să-mi mărturisești neapărat ceva. Ce ciudat, pentru că… și eu trebuia să-ți destăinuiesc ceva. Așa că am stabilit să ne vedem în următoarele douăzeci de minute. M-am pregătit cât de repede am putut, apoi am ieșit în stradă, în plină ploaie. Nu m-am mai întors după umbrelă. Am lăsat picurii reci să mă inunde, îmbibându-mi tricoul și făcându-l să se lipească de piele. Am mărit pasul, sperând să scap cât mai repede de prăpădul de deasupra mea. În cele din urmă, te-am văzut stând în fața cafenelei, așteptându-mă. Un zâmbet ți-a înflorit pe față în momentul în care ai văzut că mă apropii, însă nu la fel s-ar fi putut spune și despre mine. La naiba… am încercat să-ți fac semn, să te strig, să te anunț că erai în pericol, dar ți-ai dat seama mult prea târziu, căci persoana din spatele tău apucase deja să-ți astupe gura și să te imobilizeze. Am vrut să vin la tine sau să fug sau să strig după ajutor… însă privirea mi s-a întunecat imediat. Atunci a fost momentul în care mi-am pierdut cunoștința.

În timp ce merg mai departe prin pădure, îmi duc instinctiv mâna la ceafă, pipăindu-mi cucuiul și părul mânjit de cheaguri de sânge. Doare ca dracu’, iar dacă îl voi găsi pe cel care mi-a făcut asta, o să-l fac să-și dorească ca lovitura sa să mă fi ucis pe loc.

E clar, cineva complotează împotriva noastră. Cineva știe că eu dețin o parte din adevăr, iar tu pe cealaltă. Și, dintr-un motiv sau altul, acel cineva nu vrea ca cele două piese de puzzle să fie unite. Dar cine naiba poate fi în spatele acestei nebunii? Și, mai important, care este motivul din spate? Multe întrebări, puține răspunsuri. Tot ce sper în acest moment este să părăsesc mai repede pădurea asta, iar tu să fii în siguranță. Dar… oare și tu rătăcești prin zonă? Sau ești încă captiv?

Însă un țipăt venit parcă de pretutindeni se întinde peste pădure, făcându-mă să mă cutremur și să uit de tot ce aveam în minte. Incremenesc în momentul în care analizez timbrul vocal al persoanei răspunzătoare de țipăt și îmi dau seama că există șanse extrem de mari… să fii chiar tu.

Apoi liniște.

În tăcerea asurzitoare, trosnetul unor crenguțe rupte se propagă până la mine, parcurgând o distanță de aproximativ zece metri. Așa că fac marea greșeală de a lumina cu lanterna respectiva zonă.

— La dracu’…, înjur eu îngrozit în momentul în care văd ce mă așteaptă mai în față, pe aceeași potecă pe care sunt și eu.

O siluetă îmbrăcată în negru, cu capul acoperit de glugă și identitatea protejată de o mască albă, lucioasă, ce reflectă lumina lanternei. Are cel puțin doi metri înălțime și constituția unui urs. Una dintre mâini îi este încleștată pe o bâtă groasă de lemn (încă mă doare capul), iar în cealaltă ține un satâr de dimensiuni mari, de pe a cărui lamă se scurg mici picături de sânge. Sângele tău…

Vreau să fug, dar nu pot. Vreau să țip, însă îmi simt vocea înăbușită de tensiunea din jur. Iar totul devine din ce în ce mai terifiant pe măsură ce individul scurtează distanța dintre noi cu pași grăbiți…

Un gând despre „Prin întunericul pădurii (partea I)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s