Doar tu și două extreme

Timp de un an și jumătate m-am învârtit în jurul a două extreme. Pe de-o parte, nu-mi puteam muta gândul de la amintirea ta, a chipului tău, a vocii tale și a zâmbetului tău plin de zen. Pe de altă parte, încercam să mă conving că între noi nu a fost nimic, că tu nu m-ai privit niciodată cu interes și că totul s-a petrecut doar în mintea mea. Oricât de realistă ar putea fi cea de-a doua extremă, prima va dăinui mereu în sufletul meu.

Încă din prima clipă în care te-am văzut, știam că nu voi putea scăpa de imaginea ta prea curând. Prezența ta îmi domina sufletul, chit că nu te aflai în preajma mea. Apoi încercam să te uit puțin câte puțin, iar când eram aproape de a reuși, ai tot reapărut, amintindu-mi de crunta mea obsesie. Și nu s-a întâmplat doar o dată. De fapt, nici nu mai știu de câte ori am trecut prin deja vu -ul ăsta, care m-a lăsat tot mai gol cu fiecare zi ce trecea. Înțelegi în ce cerc vicios m-ai făcut să intru?

Dar acum… chiar credeam că sunt în stare să te pot uita. Eu îmi vedeam de viața mea, tu de a ta. Exceptând acea întâlnire întâmplătoare, nu părea că viețile noastre se vor mai intersecta în vreun fel. O vreme, gândul ăsta m-a durut. Apoi am învățat să accept și să îmi văd mai departe de viața mea, având tot viitorul înainte.

Aproape că am reușit. Aproape că te-am uitat. Dar soarta te-a aruncat din nou în fața mea, vrând parcă să râdă de neputința cu care urmăream toată scena. Și știi ce am simțit când te-am văzut? M-am simțit ca protagonistul unui film mut, neputând să-ți spun ceea ce simt de atâta timp, ci putând doar să te privesc și încercând să mă port normal. Dar…

Dar sunt sătul de toate astea. Sunt sătul să mă amăgesc cu faptul că singura persoană pe care o credeam altfel nu simte la fel. Sunt sătul să mă tot gândesc la tine și la toate ocaziile ratate în care te puteam întâlni din nou.

Oricât de greu mi-ar fi să nu mă mai amăgesc cu amintirea privirii tale care părea că îmi dă târcoale în fiecare secundă și a zâmbetului tău cald ce apărea de fiecare dată când mă vedeai, va trebui să accept situația. Și va trebui să mai accept și că, cel mai probabil, totul se petrecea în imaginația mea.

Așadar, cred că este a o mia oară când îți spun ce simt, chiar dacă am făcut-o mereu indirect, fără ca tu să știi de fapt.

Încerc și vreau să te uit,
Dar poate că-i prea devreme
Rămân cu sufletul năruit,
Cu tine și două extreme…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s